Povara lui Sisif


Zeii îl osândiseră pe Sisif să rostogolească întruna o stâncă până în vârful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai mare ca munca zadarnică şi fără speranţă.

Dacă-l credem pe Homer, Sisif era cel mai înţelept şi mai prudent dintre muritori. Homer ne povesteşte, de asemenea, că Sisif pusese moartea în lanţuri. Pluton n- a putut suferi să-şi vadă împărăţia pustie şi l-a trimis pe zeul războiului să scoată moartea din mâinele lui Sisif.

De asemenea, Sisif, pe patul de moarte, a vrut să pună la încercare dragostea soţiei sale. I-a poruncit să nu-l înmormânteze, ci să-i arunce trupul în mijlocul pieţei publice. S-a trezit, însă in Infern. Mâniat de neascultarea soţiei, a cerut şi a obţinut îngăduinţa să se întoarcă pe pământ, pentru a pedepsi soţia. Când a văzut din nou chipul acestei lumi, când s-a bucurat de apă şi soare, n-a mai vrut să se întoarcă în Infern. Nici chemările, nici mânia şi nici ameninţările divine nu l-au clintit din hotărârea lui. A mai trăit mulţi ani în faţa mării strălucitoare şi a pământului sclipitor.

A fost nevoie de porunca zeilor. Mercur a venit să-l înşface, răpindu-l de bucuriile sale, l-a dus cu dea sila în Infern, unde stânca îl aştepta gata pregătită. Dispreţul faţă de zei, ura faţă de moarte şi pasiunea pentru viaţă, i-au adus acel supliciu al fiinţei care se străduieşte să înfăptuiască ceva ce nu va fi niciodată terminat.

Ni-l imaginăm pe Sisif cu trupul încordat spre a ridica piatra uriaşă, spre a o rostogoli şi a o urca pe acelaşi povârniş, de sute şi mii de ori, la nesfârşit. La capătul acestui îndelung efort, piatra se rostogoleşte la baza muntelui, în adâncimi, de unde va trebui s-o urce din nou către înălţimi.

Sisif, proletar al zeilor, neputincios şi revoltat îşi cunoaşte condiţia mizerabilă în toată amploarea ei. Victoria stâncii este de necontestat.

La fel ca Oedip al lui Sofocle, care orb şi deznădăjduit îşi dă seama de destinul său, Sisif ştie că stânca lui este munca lui. Încredinţat de tot ce-i omenesc, orb care vrea să vadă şi care ştie că noaptea nu are sfârşit, Sisif nu se opreşte niciodată. Adio, speranţă, dar, odată cu speranţa, adio frică, adio remuşcări. “Rău fii binele meu”! Stânca se rostogoleşte şi acum şi el “socoate că totul este bine”.

Noi toţi ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Muncitorul de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa lui aceeaşi muncă şi destinul său nu este cu mult diferit de a celor doi.. A muncii şi a crea pentru „nimic”, a ştii că ceea ce creezi nu are viitor, a-ţi vedea opera nimicită într-o singură zi, iată dilema generaţiilor care acum văd cum a fost distrusă economia ţării. Dacă Sisif şi Oedip „socot că totul este bine, nu acelaşi lucru îl socot şi tinerii noştri atunci când sunt pedepsiţi” cu invariabila calitate de şomer sau cu cea de sclav al Europei. Întocmai ca stânca lui Sisif, bogăţiile ţării s-au rostogolit în buzunarelor unora. Profiturile şi activele bune s-au privatizat, iar pierderile şi pagubele s-au naţionalizat. Aceşti capitalişti citez: „huliţi, avari, duri, fără scrupule, exploatatori şi-au făcut averea numai pe relaţii, furt şi neplătirea de impozite, dar prin subjugarea totală şi fiscală a iobagului român”. Generaţiile viitoare vor duce şi povara datoriilor. In loc ca numai părinţii să devină povară pentru copii, copiii devin ei însăşi povară. In viitor, ei vor duce povara părinţiilor, propria povară şi povara datoriilor. Iată de ce Sisif şi Oedip „socoteau că totul este bine”.

Totuşi, cred că ceea ce egoiştii au reuşit să distrugă poate fi reparat de altruişti. Cred în continuare că omenirea să îngenuncheze în faţa altarului lui Dumnezeu, pentru a învinge răul. Când arhitecţii democraţiei noastre au scris marile cuvinte ale Constituţiei, ei au semnat o poliţă pe care ar fi trebuit ca toţi cetăţenii să o poată încasa. Această poliţă garanta tuturor romănilor- în egală măsură- drepturile nestrămutate de a avea un loc de muncă, de a avea acces la educaţie şi sănătate, de a trăi fericiţi şi unde adevărul şi dreptatea sunt respectate. Se poate observa cu uşurinţă astăzi că România nu şi-a onorat promisiunile în ceea ce-i priveşte pe cetăţeni. În loc să-şi îndeplinească obligaţiile cele sfinte, Romănia a oferit cetăţenilor un cec fără acoperire. Cu toate acestea, să învăţăm că viaţa este alcătuită din şesuri, din văi, din piscuri, din platitudine şi din ruină, din deprimare şi din bucurie şi din elementele obligatorii: munca şi credinţa

Este bine să ne amintim şi de versurile poetului Al. Macedonski:

„Aceşti contimporani ai mei

Deşi par lei şi paralei,

N-au cu talentul vreun raport.

Şi n-au nici sfinţi, nici dumnezei,

Trântiţi în viaţă de-un avort…..

Dar sunt contimporanii mei”.

Mărginit în natura sa, nemărginit în aspiraţiile sale, omul e un zeu căzut din ceruri, care îşi aduce aminte de ceruri.

Lamartine ( scriitor francez ) 1790-1869

Romulus Modoran

Vizualizari :14453

Popularity: 6% [?]

Lasa parerea ta