Poveşti de iubire


În noi avem şi vicii si iubire. Supremul viciu este să fii superficial. Iubirea este un miracol, care ne face, chiar pentru o clipă, divini, este ca o floare de primăvară ce dăruieşte candoare, gingăşie, lacrimi, parfumează nopţile şi înseninează zilele. Să nu rupem florile şi frunzele verzi de pe tulpina netedă şi blândă a acestui miracol. Copacul Cândva, în tinereţe, am descoperit lângă copacul meu un alt copac, îmbrăţişându-l pe cel de lângă el şi, cu care şi-a unit destinul. Astfel, cei doi copaci, cu două trunchiuri şi o singură coroană, erau atât de strâns îmbrăţişaţi că nu ştiai că sunt doi. În coroana celor doi copaci au crescut frunze, dintre care două erau deosebite, una mai mare şi alta mai mică. Cei doi copaci, cu o singură coroană, au stat aşa îmbrăţişaţi şi uniţi pentru a putea hrăni cele două frunze atât de gingaşe şi care vor deveni, la rândul lor copaci. Uneori, o singură coroană nu a mai putut hrăni cele două trunchiuri şi frunzele din ei, deoarece vremurile au devenit mai rele. Atunci, singura coroana se desface dimineaţa în două coroane care trudesc fiecare pentru a-şi îngriji trunchiurile şi frunzele cele dragi. Seara, însă, cele două coroane se unesc din nou, se îmbrăţişeză cu mai multă căldură şi iubire pentru a supravieţui şi a-şi îndeplini menirea. Fiecare dintre noi este un înger cu o singură aripă. Şi nu putem zbura decât îmbrăţişându-ne unul pe celălalt. Acum, cu trecerea timpului, cei doi copaci au devenit mai înţelepţi, mai buni şi nu îngăduie niciunei tristeţi să-i atingă. Legenda frumoasei Zaraza s-a construit pe romanţele lui Cristian Vasile şi pe povestirile mai multor scriitori. Se spune că a pierit tânară, ucisă de un om plătit de un admirator gelos, iar lăutarul care era îndrăgostit nebuneşte de ea i-ar fi înghiţit cenuşa. Marea iubire dintre unul dintre cei mai cunoscuţi muzicieni ai Bucureştiului interbelic şi cea mai frumoasă ţigancă din Micul Paris, Zaraza, se cântă şi astăzi în localurile cu aer nostalgic din Capitală. O poveste de amor nebun despre care cronicarii cred că este undeva între adevăr şi ficţiune. Despre Zaraza se vorbeşte ca despre o frumuseţe dumnezeiască, cu buze senzuale, părul lung, brunet, uns din plin cu ulei de nuci. Fiecare apariţie a ei emana un exotism special. Obişnuia să poarte o rochie verde praz, cercei baroc şi pantofi împodobiţi cu ştrasuri care o făceau să nu treacă neobservată. În 1944 întâlneşte iubirea vieţii ei, pe binecunoscutul dizeur cu voce de tenor, Cristian Vasile. El a existat, nu e ficţiune. A ţinut linia întâi alături de Titi Botez, Jean Moscopol şi Zavaidoc, cel cu care avea să şi lupte pentru inima Zarazei. Povestea de dragoste dintre cei doi începe exact ca un tango, uşor şi cu accente tragice, în localul „Vulpea roşie”, de pe Lipscani, unde muzicianul era rezident. Lăutarul nu-şi poate dezlipi ochii de pe ea, impresionat de apariţia frumoasei ţigăncuşe, atunci când intră, într-una din seri, însoţită la braţ de un aristocrat care ocupă o masă în dreptul scenei pe care Cristian Vasile interpreta dumnezeieşte. Furat definitiv de frumuseţea ei, el nu poate continua tot recitalul şi se refugiază într-un local vecin. Nu avea să ştie că sentimentele erau reciproce. Zaraza se îndrăgostise şi ea, la prima vedere, de lăutar. Zaraza a fugit după el, s-a aşezat la masă şi nu l-a mai scăpat din priviri. Frumuseţea ei continuă să atragă priviri care îl fac invidiat pe Cristian Vasile. În acest context, istoricii vorbesc despre o rivalitate între el şi Zavaidoc care renunţă la planul lui diabolic de a-l ucide pe cântăreţ din cauză că ar fi riscat prea mult. Cristian Vasile era foarte celebru şi risca să se afle repede cine-i autorul. Nu acelaşi noroc l-a avut Zaraza, omorâta fiind de Borilă, un „rom” din anturajul lui Zavaidoc, “antrenat” să ucidă. A fost omorâtă de un asasin gelos, pe malul Dâmboviţei, în timp ce mergea să cumpere tutun.Cristian Vasile a fost devastat. Pentru că o iubea atât de mult, se zice că, după ce a fost incinerată, lăutarul ar fi furat din crematoriu urna cu cenuşa ei şi ar fi mâncat-o cu linguriţa, spune istoricul Dan Falcan. Alţii susţin însă că acest scenariu este pură ficţiune construită pe seama unei melodii de tango intepretată de Cristian Vasile şi compusă de fapt de un argentinian. Celebrul lăutar a murit la Sibiu în 1974, iar mulţi dintre cei care au alimentat veridicitatea poveştii au susţinut că l-au şi cunoscut. Nimeni nu poate şti dacă această femeie a existat cu adevărat, însă legenda ei va dăinui multă vreme de-acum încolo şi va rămâne pe buzele multor cântăreţi contemporani.” Vreau să-mi spui frumoasa Zaraza, Cine te-a iubit?/ Câţi au plâns nebuni pentru tine,/ Şi câţi au murit?/ Vreau să-mi dai gura-ţi dulce Zaraza,/ Să mă îmbete mereu./ De a ta sărutarte Zaraza vreau să mor şi eu!” Păpuşa de la ţară” (poezie scrisă N. Dragoş) În copilărie păpuşa era cea mai gingaşă, cea mai iubită jucărie. Cu trecerea anilor, plecând de acasă, chipul ei ne însoţea. „Uitată ea? Cum s-ar putea,/ Când fu copilăria mea?” În tinereţe şi alte păpuşi ne făceau cu mâna, dar niciuna nu era ca ea, „păpuşa mea”. De aceea, din câte fete au fost, le-am ales pe cele care „Aveau cu ea asemănare./ Însă niciuna nu avea/Podoabe câte avea ea”. Cu insistenţă am căutat până am găsit, „Una asemenea să-i fie/ Păpuşii din copilărie!” şi care a fost idol prin viaţă. Aşadar, sufletele noastre să fie ca albinele care caută dulceaţa şi în florile cele mai rare!

Romulus Modoran

Vizualizari :13457

Popularity: 6% [?]

1 Comment

Lasa parerea ta