BRAD VERDE


Deşi, amândoi îşi juraseră iubire veşnică, avea să vină o zi când se vor despărţi. În ajunul Crăciunului el hotărâse ca povestea lor de dragoste, frumoasă ca un basm cu îngeri, să se încheie odată cu anul ce se sfârşea. Ea ar fi dorit să rămână pentru totdeauna sau cel puţin să petreacă împreună toate acele ultime zile ale anului. Dar el hotărâse că e mai bine să plece.“ Noul an va trebui să ne găsească în noua noastră viaţă din care ne vom lipsi”, îşi spusese cu lacrimi în ochi şi plini de tristeţe.

Dorise ca în clipa plecării să nu fie nimeni acasă, să fie singur. Vroia să plece fără să se uite în urmă, să ia cu el doar amintirile frumoase, însă îndurerat că rămâne, acum, casa pustie, casa iubirii lor. Deşi cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o acolo, întristarea şi suferinţa au fost mai mari decât dorinţa de a continua. Marile iubiri se nasc şi mor, marile dezamăgiri se nasc şi trăiesc până mori.

Ea, venind acasă, nu l-a mai găsit. Plecase, purtând în suflet două icoane dragi. Ninsoarea se înteţea. Curând va începe să însereze şi ar putea să rătăcească drumul, să moară de frig sau să îl atace fiarele sălbatice. Plecă să-l găsească şi o luă la fugă prin zăpadă după urmele paşilor lui care abia se mai zăreau. Spera să îl găsească în luminişul de pe culme, dar acolo nu era nimeni. Deznădăjduită, căzu în genunchi şi strigă din toate puterile:

“ Nu pleca! Întoarce-te! Te iubesc! …………

Se trezi într-un târziu, în mijlocul poienii de unde venea miros de brad verde. Chiar acolo se înălţa un brad verde şi falnic. Îl atinse, iar foşnetul crengilor trezi din depărtări ecoul gingaş al glasului celui care până atunci i-a fost un reazăm în clipele grele ale vieţii. Şi atunci înţelese că iubirea şi bunătatea lui făcuse bradul acela să crească acolo.

Simţind că bradul acela era o ultimă amintire rămasă de la el, hotarî să-l ducă acasă şi să-l planteze în faţa ferestrei. Ştia că în fiecare dimineaţă când îl va vedea va fi ca şi cum el ar fi acolo şi i-ar spune: “bună dimineaţa, îmi este dor de voi”. Ştia că nu va mai fi niciodată singură alături de bradul acela pe care iubirea îl înverzise în plină iarnă şi care va rămâne veşnic verde.

 

De atunci bradul a devenit pomul simbolic al Crăciunului. Şi el va rămâne veşnic verde pentru ca nimeni, niciodată, să nu mai fie singur în noaptea de Crăciun.

 

Despre adevărata singurătate nu putem vorbi decât în şoaptă. Nu trebuie să o facem publică. Uneori preferăm să ne-o ascundem şi nouă înşine. Atunci când suntem singuri şi mişcarea norilor care trec pe deasupra noastră are un sens.Vârsta şi viaţa ne învaţă multe lucruri. Avem nevoie să ne mărturisim cuiva, avem nevoie de cineva care să ne iubească şi mai ales de cineva pe care să-l iubim. Aşa reuşim să fim mai puţin singuri. Nu ne putem resemna, însă, în faţa înfrângerilor. Să învăţăm meseria de a trăi. Existenţa ar deveni insuportabilă dacă am accepta că nu putem scăpa de înfrângeri. În mijlocul melancoliilor nu trebuie să ne dăm bătuţi, ci să le transformăm în oaze roditoare. Nicăieri nu ne vom simţi mai acut vârsta decât acolo unde am copilărit, decât acolo unde am petrecut cei mai mulţi ani din viaţa noastră. Cea mai mare nefericire nu e, probabil, să fii singur*, ci să nu mai crezi în nimic. Nici măcar în ceea ce ai visat altădată că vrei să faci în viaţă.

Orice om are printre amintiri unele lucruri pe care nu le dezvăluie tuturor, ci poate numai câtorva prieteni. Sunt şi lucruri pe care nu le dezvăluie nici măcar prietenilor, ci, poate doar sieşi; chiar şi aşa în mare taină.

 

* „Vă propun un tratament urgent/ Şi s-aveţi încredere vă rog/ Când nu e un alt medicament/ Luaţi singurătatea ca pe un drog./ Ceaiul abureşte trist pe masă/ Un tacâm şervetul îl apasă/ N-am nevoie nici de două linguri/ Doamne, cina oamenilor singuri/.  …..Doar atât din toate mă omoară/ Izolarea meselor de seară/ Şi măcar la una dintre cine/ Dumnezeu să bea un ceai cu mine”. (A. Păunescu-Singurătate).

R. Modoran

 

Vizualizari :1924

Popularity: 1% [?]

Lasa parerea ta